talanii talanii
      Stranie arteziana de baragan, Ion Anghel Manastire erupe cu forta in peisajul prozei contemporane. Amestec de baladesc cu verism, "Talanii" dezvaluie epopeea salvgardarii Visului - semn indelebil al omeniei - chiar in imprejrari nu lipsite de tragism. Om al campiei si baltilor calarasene, tanarul scriitor certifica in pagini de o tandra vigoare prezenta naturii in sufletul uman, patimasa legatura dintre om si pamant. La capatul puterilor fiintei ramane Firea.
      Halucinant dar cu o logica indestructibila, eroul isi faureste din ea cetatea sa de salvare, teritoriul edenic si inexplicabil, Meul.
      Este stratul mirific al sufletului nostru de vecinici erezi ai tarinii-mume si a fapturilor sale cu care ne impletim de veacuri rasuflarea.
Mircea Santimbreanu
noaptea nu se impusca noaptea nu se impusca
      Prin "Noaptea nu se impusca" Ion Anghel manastire confirma eminentul sau debut. ("Talanii", premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, 1983). Fragil si nervos la prima vedere, ca un lastun, tanarul prozator calarasean intreprinde cu aceasta noua carte una din cele mai ambitioase incizii de care condeiul-scalpel poate fi ispitit, intru totul asemanatoare operatiei de separare a dublului siamez. Il ingaduie aceasta cunoastere fara gres a lumii sale de bastina - Campia Dunarii - in toata complexitatea sa, de la mostenire la devenire, de la trairea solara la miraj si umbre. Si astfel, cu o acuitate de anatomist, autorul observa procesele formarii se deformarii, ni le evidentiaza cu finete, desprinde apoi stratul mortificant, aratindu-ne inima vie a personajelor si cea de vitrina, creierul lor ganditor si mulajul, pulsul vital si cel parelnic, intr-un neistovit suspans al relevarii.
M. Santimbreanu
noaptea nu se impusca noaptea nu se impusca
      Romanul "Noapte nu se impusca" a fost o luminare aprinsa pentru satul romanesc aflat in agonie. Ion Anghel Manastire ne-a dat, in perioada cea mai sumbra a dictaturii, o lectie de responsabilitate, descriind in pagini pline de poezie si tragism degenerarea unei lumi candva armonioase.
      Il persifleaza, oare, scriitorul pe taranul roman, asa cum a fost invinovatit? Nici pe departe. In mod evident, el acuza regimul comunist de falsificarea vietii satului. Taranul roman apare ca o victima, ca un personaj tragic, ca o fiinta infirmizata. Asa se si explica de ce politia nomenclaturii a reactionat cu o indignare exploziva, fara precedent, la aparitia cartii.
Alex. Stefanescu
cantice pierdute cantice pierdute
 
bizante bizante
      Rau, adanc si nelinistitor, brusc ivit prin "Talanii" - premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, 1982 - ca un izbuc dintr-un prea-plin nebanuit, Ion Anghel Manastire si-a inscris numele printre afluentii definitivi ai prozei romanesti. A urmat "Noaptea nu se impusca" (1985) si cred ca rareori un bob de diamant scriitoresc a generat o mai pasionala si mai contradictorie receptare in lumea cititoare si a ... inchizitorilor cartii.
      La zece ani de la penibila"executie publica" a autorului si a cartii sale. "marea Subterana a Campiei Romane" izbucneste din nou. Sub pana neingaduit de avara a lui Ion Anghel Manastire izvoraste, nu mai putin adanc si nelinistitor, romanul de fata. "BIZANTE"
.      Citim gatuiti de emotie, drama celor doua personaje. Nea si Bizante, zeitati-ganganii, sfasiati intre speranta - ca strigat de lupta - si geamatul agonic al neputintei, prinsi intr-o capcana de miraje si blesteme. Nu cumva am trecut si noi prin acel labirint? Si fost-am toti cu totul izbaviti? Oglinda marilor iluzii a fost sparta. Cioburi din ea se afla si in paginile acestei carti. Cititorul se va convinge cu usurinta: prin sangerarea propriilor ochi.
Mircea Santimbreanu
in flevia in flevia
      Incepem cu urmatoarele date, care tin de sincronie scriitoreasca: Talanii (1982), Noaptea nu se impusca (1985), Bizante (1996). Si adaugam imediat, sub imboldul diacroniei, in care se incoloneaza cuminti aceste titluri: "avem o trilogie". Autorul este un politist: Ion Anghel Manastire. Daca presupuneti ca ultima parte a numelui vrea sa aminteasca obarsia agonautului prozator - nu gresiti. "Trunchiul" scriitorului isi trage sevele dintr-un spatiu cere seamana leit celui de unde s-au ivit Al. Odobescu ori Fanus Neagu. Amfitrionul nostru s-a ivit la Manastirea-Calarasi, in a 13-a zi a lunii Cuptor, acum 15 de ani.
      Cand aripa tineretii sale isi incerca zborul - scriitorul avea 24 de anipe muchie - i-a zambit Fortuna, zeita legata la ochi sa nu vada cum i s-a inclinat balanta din mana dreapta, cand imparte darurile soartei. In '81-'85 este unul din nasii revistei si cenaclului "Albatros", unde trona muntele numit Mircea Santimbreanu. Dar albatrosul est si pasarea furtunii, parca. Asa ca dupa seninul pe care i l-a adus Premiul de debut al uniunii Scriitorilor (Talanii dand buzna in agenda literaturii), vin bruma din septembrie cand "Noaptea nu se impusca" si viscoleala din decembrie '85 cu al ei "Proces literar de la Garbovi". Caci autorul si romanul jigneau "revolutia agrara" din Romania. Descatusarea din decembrie '89 schimba ritmul reperelor bio-bibliografice: ianuarie '90, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania; martie '90, "Dialogul" poetului Iulian Talianu cunoaste primele secvente din lumea lui Bizante; decembrie '90, editia a doua a romanului "Nopatea..." insotita de "Procesul de la Garbovi"; ianuarie '92, membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romnaia; iunie '95, "Cantice Pierdute sau carte pentru persoane curioase"; rapciune (septembrie) '96, "Bizante" (romanul integral); ianuarie '98, Premiul "Mihai Eminescu" pentru "Bizante"; 2000, trilogia "In Flevia cu Dumnezeu prins de picior", Editura Cartea Romaneasca.
      Proza lui Ion Anghel Manastire este - cum bine observa Dan Cristea in Postfata trilogiei "poematica si parabolica". Fiindca bidivii apei sunt in galop etern pe poteca fluviului (tarana si toate ale ei se logodesc cu fluviul) teritoriul caruia i se face istoria nu se putea numi decat Flevia. Firul povestirii curge in urzeala vremii si ajunge la noi; sub talpi auzim goana tropaita a cavalerilor denubei; in fibra trupului trece vibratia Baraganului vesnic; inlauntru raman istorii din istoria care a ravasit spatiul si omul.
      Incrancenarea surda, sentimentul de cusca ori de infundatura in - paradoxal - infinitul campiei, dezamagirea zvarcolita, uimirea rasculata etc. - sunt traite devastator de personaje: bietul taran Cioalca, dom Tascu, Bizante, de fapt, Taranul Baraganulti in razboi fara sfarsit cu randuiala vremii de cosmar de dupa 1944. Acest razboi in timp de pace isi afla in scriitor cronicarul cu scriitura zdravana.